Răbdarea.
De a privi soarele cum străbate cerul de la răsărit la asfințit în timp ce
așteăpți să se întâmple ceva ce nu se mai întâmplă. Când ai răbdare timpul se
dilată. Uneori se dilată atât de mult încât ți se pare că îl vezi trecând pe
lângă tine și zâmbind ironic.
Așa cum
aștepta mama răbdătoarea lângă oala cu dulceață când eram mică să se țină zeama
de linguriță și să scape o dată din căldura dogoritoare a bucătăriei. Așa cum
aștepți când ești mic să vină dimineața.
“Ce
faci? Am răbdare.”
Da,
uneori răbdarea este o acțiune în sine. Atunci când o faci voit, conștient, cu
ciudă că orice altceva ai face nu are rost. Că tot ce poți să faci pentru a
aduce la tine ceea ce-ți dorești este să-ți umpli inima de zâmbet și speranță,
să râzi către cer și să trăiești frumos în timp ce aștepți. Și ai răbdare.
E
talentul maturității și revelația momentului în care îți dai seama că da, unele
lucruri nu vin la tine decât atunci când ești pregătit să le înțelegi, să le
primești și să le prețuiești așa cum se cuvine. Ca atleții care se antrenează
ani la rând și ajung să câștige medalia de aur abia atunci când înțeleg că victoria nu e cea mai importantă.
Două chei
dezleagă misterele vieții: inocența și răbdarea. Pe prima o pierdem crescând,
când începem să ne dorim prea multe. Pe a doua învățăm să o folosim cu greu, când
începem să renunțăm la a le avea pe toate.
Răbdarea
e diferența dintre a-ți dori să ai și a accepta să fii sau să primești. Dintre
a rupe o floare ca să o pui în vază acasă și a te mulțumi să-i simți parfumul
și să te bucuri de frumusețea ei acolo unde este. Dintre a-ți propune să
cucerești lumea și a înțelege că e deja a ta și că singura luptă pe care o dai,
e întotdeuna cu tine însuți și nu e niciodată despre forță sau inteligență, ci întotdeauna despre răbdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu